A fost odată ca niciodată – despre basme și efectul lor asupra copiilor

Reprezentare modernă a Scufiței Roșii de Henry Kilham

„Careful the tale you tell
That is the spell
Children will listen.“
(Sondheim and Lapine, 1989)

          Este bine cunoscut faptul că celor mici le plac poveștile. Cu supereroi, cu zâne, cu tărâmuri fermecate, zmei și alte produse ale imaginației scriitorilor, copii vor să le audă pe toate și să-și aleagă personajul preferat. Printre basmele copilăriei multor români se află Scufița Roșie, Capra cu Trei Iezi, Cenușăreasa, Prințesa din Pădurea Adormită și multe alte basme cu prinți, prințese și zmei. Întrebarea care a stat pe buzele multora a fost: oare ce impact au toate aceste povești asupra dezvoltării psihice și emoționale a acestor copii? Faptul că iezii sunt uciși cu sânge rece, că lupul se preface a fi ceea ce nu este pentru a ucide, că surorile Cenușăresei sunt capabile să-și taie degetele de la picioare pentru a cuceri un bărbat, că însăși Cenușăreasa pretinde a fi o prințesă, pentru ca mai apoi totul să se transforme în scrum, că prințesa zace într-o depresie catatonică profundă până când doar sărutul unui prinț o poate scoate din această stare, faptul că un copil trebuie să câștige dragostea și admirația părinților luptându-se cu un zmeu, căci e mai bine să moară în luptă decât să se întoarcă înfrânt și umilit acasă, toate acestea sunt câteva exemple din poveștile cu care mulți copii au crescut. Se numesc basme și povești cu zâne, deși multe dintre ele sunt adevărate thrillere și povești de groază ori triste.
        Poveștile cu prințese încurajează comportamentul pasiv al femeilor, dominația bărbaților și chiar violul. Cărți precum The Cinderella Syndrome sau The Cinderella Complex arată cum mesajul acestor basme care vorbesc despre ideea de a aștepta un prinț sau o zână care să salveze personajul feminin afectează viața și independența femeilor în viața adultă (Ella Westland).
          Basmele au efecte remarcabile în ceea ce privește perspectiva copiilor asupra vieții. Un studiu realizat în Germania pe copii cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani relevă un trend ascendent al eficacității basmelor în asocierea anumitor comportamente cu genul persoanei care le întreprinde (Alice Neikirk).
         Poveștile pentru copii sunt pline de violență, abuz, mame vitrege care vor să facă rău, relații sexuale nepotrivite sau incest. Acestea nu sunt mereu explicite, însă sunt exprimate prin tot felul de metafore și alte figuri de stil.
           Bogăția unei povești vine tocmai din multitudinea și coloristica cât mai bogată a figurilor de stil folosite, a simbolurilor care dau mână liberă unei serii de interpretări în funcție de imaginația cititorului. Multe dintre aceste interpretări au fost făcute în psihanaliză. Aceste interpretări psihanalitice încearcă să explice atracția și longevitatea acestor basme. Bettelheim susține că basmele reprezintă într-o formă imaginativă procesul unei dezvoltări sănătoase a omului și că au o contribuție extraordinară asupra dezvoltării emoționale a copilului. El afirmă că basmele vorbesc într-un mod conștient despre aspecte ale subconștientului, ale fanteziilor infantile despre furie, sex, vină și frica legată de pedeapsă (David Isaacs).
          Copiilor li se citesc încă din fragedă pruncie aceste povești. Li se pare încântător faptul că un prinț salvează o prințesă, însă la o vârstă adultă, prințesa ce va face? Va aștepta să fie salvată? Va rămâne în depresie până când numai un bărbat va reuși să o resusciteze? Din nefericire multe tinere așteaptă și așteaptă să apară în viața lor un tânăr care să le aducă la viață și să le dea un sens. Nu doar poveștile influențează acest aspect, însă în momentul în care fetițele se visează a fi prințese, visează un prinț ce va goni pe un cal alb pentru ele, ce le poate convinge că realitatea nu este așa, când toată viața au visat la acest moment perfect?
          Basmele prezintă de multe ori viața foarte nerealist și câteodată trist. Violența cu care sunt uciși prinți, zmei sau alte creaturi este la un nivel prea mare pentru un micuț care abia își croiește drum prin lume. Mesajul nu ar trebui să fie că totul se rezolvă pe principiul talionului, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, ci că se pot apăra altfel, drept, corect. Băieții învață din basme că nu ar trebui să-și exprime emoțiile, ci doar să se lupte și să învingă, căci un eventual eșec este echivalentul sfârșitului vieții. Sunt castrați emoțional și sunt învățați că doar un laș pierde și plânge. Fetițele sunt învățate să aștepte cuminți într-o epocă a patriarhatului în care nu au nimic de spus. Ele trebuie să fie cuminți, să aștepte și să fie fidele cât timp partenerul lor e în vreo luptă de orgolii cu vreun monstru.
          Doar într-o lume ideală o Cenușăreasă va accede într-un palat și îl va cuceri pe prinț, însă când aud povestea Cenușăresei, cum să nu-și dorească aceeași viață care vine ca o binecuvântare după atâta chin îndurat?!  Însă pentru o viață “ca la palat“, este nevoie de muncă, inteligență și dorință de progres, nu doar de o rochie frumoasă și o caleașcă potrivită. Dar acestea sunt lucruri despre care nu se povestește, pentru că nimeni nu vrea să audă că prințesa trebuie să pună și ea osul la treabă. Din umilințele mamei vitrege a scos-o doar această nouă viață, căci ea nu a făcut nimic să scape, a stat și a înghițit, pe principiul românesc pe care se bazează și Miorița – așteptarea în liniște a sentinței vieții, căci destinul e scris și nu poate fi modificat.
          Există povești moderne frumoase, din care copiii pot învăța multe lucruri. Acestea mai vechi, sunt bune și ele, dar e bine să fie citite și mai târziu, pentru a fi înțelese și multe dintre ele să se transforme într-un exemplu de cum nu ar trebui să arate viața.