Bolero în Vama Veche

  

  „Cel ce are un „de ce” pentru care să   trăiască, poate îndura aproape orice.”

 Nietzsche

          Acum vreo 2 ani eram în Vamă. Era august, weekend prelungit de Sfântă Mărie și toată lumea era acolo pentru un singur lucru: să se distreze și să uite. De ce? Probabil de tot.
          Pe parcursul serii am discutat cu cineva și, filozofând despre diverse, a spus la un moment dat: „dar ce e viața?”. N-am acordat atenție pe moment, discuția a continuat în altă direcție, a răsărit soarele, s-a auzit Bolero și apoi lumea a început să se risipească. După câteva ore de somn, când m-am trezit, mi-am adus aminte de discuția legată de sensul vieții și mi-am propus atunci să nu las subiectul să treacă pe lângă mine.
          Freud ar zice, fără niciun dubiu, că totul se reduce la sexualitate. Poate în primul an de facultate răspunsul acesta m-a mulțumit și nici nu aveam atunci curajul să pun la îndoială ceva ce părea a fi incontestabil de-un veac. La momentul acela părea pentru mine o nesăbuință grosolană să îl contrazic pe părintele psihanalizei. Poate și acum este, dar anii ce au trecut m-au pus în fața multor situații, atât personale, cât și în lucrul efectiv în cabinet. În momentul de față mi se pare, și o spun asumat, o abordare superficială să cred că tot ce se întâmplă în viața nostră, toate zbaterile, toate bucuriile, toate relațiile interpersonale, cele cu familia, cu prietenii, modul în care creștem și trecem prin perioadele evolutive, toate se reduc la libidou. Omenirea s-a schimbat. Nevoile de bază au rămas într-adevăr aceleași, dar modul în care noi ne raportăm la ele, a suferit modificări. Nu încerc să demontez tot, cum ar fi complexul lui Oedip, Electra, stadiile dezvoltării psihosexuale, modul în care explică déjà vu-ul și multe altele, însă consider că abordarea în care tot ce trăim are la bază exclusiv impulsuri sexuale, este prea puțin, explică prea puțin și nu ajută. Refuz să cred că suntem acești Homo Sapiens rămași blocați în propria sexualitate, în propriile impulsuri.
          Curente au fost și vor mai fi. Întrebarea se pune totuși altfel, cred eu. Atunci când un client nemulțumit de propria viață vine în cabinet, ce face terapeutul? Îi explică că este nefericit pentru că așa suntem noi oamenii, proiectați să trăim în zbucium toată viața? Că este victima unor impulsuri sau a unor traume? Nu spun că acestea nu au un rol esențial în dezvoltarea noastră, dar ce faci cu acest client? Îi pui o etichetă și îl obișnuiești să trăiască cu ea? Ce ar fi totuși să îl întrebi ce vrea. Dar să îl asculți pe bune, fără să interpretezi în funcție de școala pe care ai facut-o sau studiul pe care l-ai citit ieri. Să asculți și nu doar să-l auzi fiind concentrat pe a găsi un sens al tău. Să fii atent la sensul lui și să iei lucrurile așa cum ți le spune.
          Capcana în care cad mulți psihoterapeuți este aceea că vor să interprezete și să dea sens cuvintelor clientului. Dar ce ne facem dacă sensul e chiar acolo, în fața noastră? Ca să faci asta, să îți asculți clientul, trebuie să cedezi controlul. Pentru că atunci când dai propriul sens spuselor lui, tu deții controlul. Tu îi sugerezi care ar trebui să-i fie obictivele, îi dai explicații, pe scurt îi dai un sens zbaterii lui. El pare că înțelege cum sunt legate lucrurile, tu ești mulțumit că el a înțeles și ești mândru că l-ai scos din întunericul în care crezi arogant că se zbătea până să intre pe ușa cabinetului tău, însă ești sigur că așa e? Eu n-aș fi. Eu aleg să îmi ascult clientul și să vin în sprijinul lui, nu a ego-ului meu de psihoterapeut care găsește soluții și îl salvează.
          De ce am dus discuția din Vamă la Freud și la sensul vieții? Pentru că am vrut să subliniez cumva complexitatea lucrurilor. Soluția este în mod paradoxal una foarte simplă: să asculți, pentru că sensul se află la persoana în cauză și nu în stereotipiile pe care le impun societatea, familia, prietenii, terapeutul sau vreun curent psihologic.
          Sensul vieții fiecăruia dintre noi este altul. Zbaterea în care ne aflăm, fie că ne-am îngropat în muncă, într-o viață casnică, într-o relație sau chiar în această căutare, toate se datorează faptului că lucrurile pentru noi nu au sens. Zbaterea și căutarea frenetică nu-s soluții, iar căutarea acestui sens nu trebuie să devină în sine o problemă. Însă ne-ar ajuta să fim conștienți că avem nevoie de sens, ca de aer. Sensul vieții nu ar trebui privit ca ceva unitar, ci ar fi indicat să dăm sens fiecărei experiențe pe care o trăim separat. Câți dintre voi pot spune la sfârșitul zilei că au făcut ceva cu sens? Banii, faima, plăcerea, satisfacerea nevoilor etc. toate sunt consecințe și nu destinația noastră finală. (Viktor Frankl, 1984)
          Alergăm după himere, umplem goluri cu iluzii și ne frustrăm că nu suntem fericiți. Unde ne îndreptăm și de ce? Faceți acest exercițiu și încercați să dați sens lucrurilor din viața voastră și vedeți apoi ce se întâmplă cu toate aceste goluri.