În ce măsură aveți un Wonderland al vostru în care vă refugiați și când faceți asta? Cum arată el? Mergeți acolo cu plăcere sau vă simțiți captivi într-un tărâm straniu, bizar, ale cărui reguli par a vă fi necunoscute? Este vorba aici despre inconștient?
        Au existat momente în care v-ați simțit prea mici sau prea mari? Momente în care ați simțit că nu vă potriviți într-un loc? Cât de tare v-ați dorit să vă potriviți într-un loc și ce ați fost dispuși să faceți pentru asta? Ce licori magice ați bea ca să vă integrați? Ce gust au ele?
       Sunt multe întrebări, așa-i? Îmi plac poveștile pentru că putem extrage metafore care să ne ajute să înțelegem mai bine lucruri care ne încarcă. Pentru că uneori, toți ne simțim ca Alice și am vrea să ne potrivim perfect în anumite locuri, grupuri, locuri de muncă, în relații, în societate sau în familie. Câteodată suntem dispuși să bem orice licoare, chiar dacă gustul ei nu ne place, pentru a aparține. To belong.
        Unde evadăm când ne simțim copleșiți? Cred că majoritatea avem un Wonderland al nostru în care alegem să evadăm din când în când. O lume a imaginației noastre în care ne simțim cum vrem. Probabil că emoțiile pe care le ducem în acea lume au niște scheme la bază, în funcție de trăirile și experiențele noastre. Unii ne ducem să ne decompensăm, alții ne ducem să ne pedepsim, alții ne ducem pentru a ne simți bine, fericiți, excitați sau…completați voi.
        Cât de dispuși suntem să lăsăm pe cineva să pătrundă în acest spațiu al nostru sau cât de deschiși suntem să înțelegem că tărâmul nostru fermecat poate fi diferit de cel al persoanelor din jurul nostru?
        Să fie acest tărâm o metaforă pentru lumea adulților și Alice să fie purtătorul de cuvânt al tuturor copiilor, încercând să explice adulților cum văd copiii tot universul lor plin de reguli și griji și încercări disperate de a supraviețui și a jongla între responsabilități și mulți de trebuie?
        Mulți de „dacă” și mulți de „atunci”. Multe asumpții și catastrofizări, dihotomism și alte distorsiuni care pentru copii nu au neapărat un nume. Sau este Alice expresia maturizării și a dificultăților întâmpinate în tot acest proces?
        Atunci când cădem într-un tunel și nu ne putem opri, ce alegem să luăm cu noi și cu ce alegem să rămânem?
        Când a fost ultima oară când te-ai jucat? Cum? Cu cine? Cum ți-a fost?
        M-aș avânta să spun că în jocul acesta al imaginației, orice este permis. Facem reguli după bunul plac și ne satisfacem propriile nevoi. Dar care? Și în ce măsură?
       Tot ce construim în peisajul nostru are ca fundație un amestec solid de nevoi, emoții și gânduri. De aceea lumile noastre diferă în anumite privințe și se aseamănă în altele. Pentru că parte din nevoile noastre se aseamănă. Avea și Maslow dreptatea lui, căci piramida mea se aseamănă cu a ta.
       Simboluri, lumi paralele, inconștient, lumea de dincolo, creaturi magice și credința pe care o avem sau nu în ele. Cred că și despre asta vorbește micuța Alice. Sau marea Alice. Căci ea este cum vrea și cum are nevoie. Poate că ne învață ceva și despre adaptabilitate. Sau poate se modelează după cerințele altora și ale lumii.
       Cred că Alice în Țara Minunilor vorbește despre totul și nimic, depinde ce vrem să înțelegem și ce ne ajută. N-am vrut să devină un monolog shakespearian de tip Hamlet. Am vrut cumva să subliniez multitudinea de situații, păreri și idei care pot fi extrase dintr-o poveste. Cu siguranță am omis câte ceva și poate voi v-ați gândi și la altele.
        Important e să avem imaginație, nu?